Urmează vremuri interesante pentru Universitatea din Oradea pe care nu credeam că voi ajunge să le trăiesc.
Privesc încordat în oglinda prezentului și caut să văd în ea viitorul.
Cum stăm?
În ultima perioadă am primit doar vești proaste și am ascultat până la saturație melodia tânguirilor cu refrenul „E nasol, vai ce nasol!”. O cânt și eu puțin ca să arat că o cunosc.
Pierdem teren pe multe fronturi
Sunt câteva fronturi pe care pierdem teren:
Un prim front pe care îl menționez aici este situația înscrișilor la admitere- este catastrofală. Universitatea nu și-a completat nici măcar locurile bugetate. Studenții și candidații sunt din ce în ce mai puțini. “Demography is destiny” – spunea un analist în Higher Education.
Al doilea front este nivelul foarte scăzut al candidaților. Sunt și absolvenți de liceu foarte bine pregătiți dar puțini dintre aceia ajung la noi, cei mai mulți pleacă în străinătate sau pleacă de acasă, din Oradea. Așa că deși nivelul scăzut al unor absolvenți de liceu se datorează școlilor din preuniversitar, noi, universitarii, ne încărcăm cu el, îl luăm la noi în casă, în brațe și ajungem să credem că ni se datorează nouă. Războiul cu nivelul scăzut al candidaților este greu, este de uzură, are puternice efecte asupra calităților profesionale ale profesorilor.
Al treilea front menționat de mine aici este în legătură cu banii- sunt din ce în ce mai puțini. Mă deranjează că percep obsesia conducerii universității de a tăia cheltuieli cu orice preț, nu văd nicăieri preocupări, încercări, rețete sau variante de a aduce venituri suplimentare. Banii vin de la două fântâni care seacă: bugetul public și taxele studenților- care sunt din ce în ce mai puțini. Iar taxele întârzie să crească- consiliile facultăților nu vor să mărească taxele studenților pentru că le este frică (iar de ce le e frică nu scapă) că nu vor mai avea candidați. Rezultatul e o sărăcie lucie și o foame instituțională care îi împinge să se canibalizeze și să se prostitueze.
Restrângerea activității înseamnă că tăiem ore din planurile de învățământ- adică numărul de ore cu studenții va fi mai mic- până la nivelul minim al standardelor. Iar pe fondul acesta avem în statele de funcții posturi cu număr dublu de ore (va să zică muncim de două ori mai mult pe aceeași bani), posturi care nu ies să fie constituite din activități didactice și trebuie completate cu activitate de cercetare. În lipsa banilor, activitatea de cercetare e o glumă proastă, o pisică de arătat, o inutilitate de cuantificat. Activitatea de cercetare cuprinsă în posturile cadrelor didactice titulare este o soluție paliativă.
Excesul de reguli și proceduri duce la nedreptăți interne și supărări între actorii universitari (persoane și structuri). Excesul de reguli (proceduri interne, restricții, limite) și viteza cu care se schimbă duc la indigestia lor, adică o mare inconsistență în respectarea regulilor- unii înțeleg și respectă regulile, alții- voit sau nu, se fac că plouă și nu respectă regulile. În plus, regulile după care funcționează întreg sistemul de învățământ superior se schimbă și ele, prima sursă de incertitudine și deranj este onor guvernul. Dacă ieri era o regulă clar prevăzută în lege, mâine vine o ordonanță de urgență care schimbă regula (de cele mai multe ori și schimbarea este inconsistentă iar regula se schimbă numai pentru unii). Rezultatul este percepția mea- și a multor altor colegi, de altfel și anume că universitarii par a fi actori în filmul “Șmecherii și fraierii”. Șmecherii sunt cei care fac reguli și/sau nu le respectă iar fraierii sunt cei care le respectă și păgubesc.
Un alt front pe care îl menționez aici este ostilitatea opiniei publice față de Universitatea din Oradea. Ostilitatea aceasta este puternic alimentată de presa locală care utilizează Universitatea ca sac de box pentru a câștiga în rating. Această ostilitate îi afectează puternic pe universitari. Ostilitatea aceasta e pe alocuri îndreptățită însă per ansamblu e prea nedreaptă pentru cei care trudesc la universitate. Orice agramat poate scrie pe forumuri despre calitatea proastă a învățământului superior orădean creând efectul nebunului care aruncă o piatră în apă. Orice paparazzi jurnalist e mare analist al învățământului și profet al crizei UO. Vectorii de comunicare publică, presarii și chibiții (și ar fi multe de discutat despre nivelul lor profesional!!!) aruncă anatema asupra unei întregi instituții, cu o lipsă de responsabilitate cu care ne-am obișnuit deja. Dar sigur, Universitatea este datoare să ducă această luptă cu detractorii și să convingă opinia publică de cine este și ce face ea, de fapt, să-și facă curățenie în curte și să scape de scheletele din dulap. Iar dacă nu face ea, face DNA. Numai că rezultatele DNA dau iar apă la moară detractorilor.
Last but not least – un alt front este piața muncii. Piața muncii din Oradea și Bihor- expresie a performanței mediului economic și social e slabă și puțin atractivă pentru absolvenții străluciți de școli înalte, fie ei ai Universității din Oradea sau ai altor universități- chiar și din străinătate. Salariul mediu e mic, posturile atractive locale sunt rare, șansele pentru acces ale tinerilor nou intrați pe piața muncii sunt mici. Subdezvoltarea pieței muncii este efectul eșecului politicilor de dezvoltare economică instituționale (sau lipsei lor). Primăria, Consiliul Local și Consiliul Județean au o mare responsabilitate și culpă aici. Iată un indiciu: de fiecare dată când trebuie să facă un studiu sau o strategie, autoritățile noastre plătesc “mari firme” din București sau din Ungaria ca să le facă, nicidecum nu îi antrenează pe universitari, sau măcar pe localnici. Iar dacă cei mai străluciți absolvenți de facultăți lucrează departe de Oradea, de ce ar face facultatea la Oradea?
În aceste condiții, e firesc să ne îngrijorăm. Moralul universitarilor e puternic afectat de veștile proaste.
Ce-i de făcut?
Ce (cred eu că) ar trebui să facem? O parte din soluțiile la aceste probleme țin de noi.
În primul rând soluțiile privind îmbunătățirea activității universității țin de cei care iau bani pentru a conduce universitatea. Conducerea universității: rector, prorectori, decani, președintele și șefii de structuri din Senat, Consiliul de Administrație format din decani, apoi decani și prodecani. De la ei trebuie să pornească schimbarea. Eu până acum nu am văzut nimic care să pornească de la ei, ceva care să determine o schimbare reală. Ca director de departament, însă, am fost sufocat însă de mulțimea de hârtii care arătau lipsa lor de resposabilitate și frica de schimbare, oricare ar fi acea schimbare.
Așa cum spun ei, se pare că totul e bine și frumos, situația universității e în bună rgulă iar sporurile mari ale rectorului, prorectorilor, președintelui Senatului și președinții comisiilor în Senatul Universității, ale decanilor, prodecanilor și directorilor de departament sunt plătite lună de lună, fără nici o discuție referitoare la indicatori de performanță, la criză, la situația universității.
Mie mi se pare că lucrurile nu merg în direcția bună. Ba mai mult merg în direcție foarte proastă. Universitatea băltește și se împute. Eu cred că trebuie nici mai mult nici mai puțin decât să ne reinventăm. Să ne relansăm. Să ne rebranduim. Am mai scris despre asta aici.
Să ne restructurăm!
Facultăți, departamente și structuri interne trebuie să dispară, de fapt, trebuie să fie comasate. Vor pierde posturi decani și directori. Sper doar ca să dispară cu ei și funcționarii agramați care nu știu scrie adresele interne, la pachet cu dinozaurimea universitară. Să-i deconectăm de la aparate și de la structuri. Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești.
Cred că cel mai important lucru este ordinea în ograda proprie. Aș vrea să văd că se vor face reevaluarea și restructurarea, reformarea, planificarea strategică, dezvoltarea și asigurarea cu fermitate a aplicării unor reguli mai puține și mai consecvent aplicate. Trebuie să avem structuri interne mai puține și mai mari- ca să fie cadre mai largi în care se pot genera sinergii mai ample. Ce prostii sunt acestea: facultăți cu mai mulți profesori decât studenți și departamente cu zece oameni?
Am făcut și eu o propunere de restructurare, vezi aici, dar NIMENI NU mi-a spus NIMIC. Mă rog, nimeni în afara unui decan, cu creastă de dinozaur pe spate, care m-a acuzat într-o discuție pe coridor că vreau să îi desființez facultatea. EU! Să ÎI desființez facultatea. Adică facutatea LUI. Remarcați vă rog, cum folosește genitivul, parcă ar fi tarlaua mamei și tatălui lui.
Update. Restructurarea inițiată în 2015 (!!!!!) a fost un mare fâs. Am scris aici despre asta. Vai și-amar!
Să recuperăm resurse care zac în adormire.
Există resurse pe care le putem descoperi și valorifica- de la competențele și know how-ul universitarilor, diversitatea, multiculturalitatea, multiconfesionalitatea, eligibilitatea pentru proiecte pe fonduri europene, eligibilitatea pentru a stabili relații și parteneriate instituționale și până la valorificarea superioară a spațiilor, clădirilor, sălilor, activelor. De la implicarea studenților și universitarilor în activități și procese până la valorificarea absolvenților și a relațiilor cu aceștia. De la implicarea membrilor comunității academice în comunitate (voluntariat, mentorat, antreprenoriat) până la implicarea lor la nivel național și internațional.
Spre exemplu, o resursă importantă poate proveni din internaționalizarea universității. Capacitatea noastră de a primi (și trimite) profesori și studenți de la universități din străinătate și de a face parteneriate cu instituțiile lor (în primul rând în Erasmus, dar nu numai) ar trebui să fie subiect de politică managerială a universității și a tuturor structurilor interne și o direcție strategică importantă la nivelul întregii instituții și a structurilor ei. Dar, desigur, sunt foarte multe piedici în calea ei, unele dintre ele stând în voința noastră de a le pune, altele în incapacitatea de a le înlătura.
O altă resursă extraordinară stă în extraordinarul dinamism al noilor tehnologii de informații și comunicare care schimbă major modul în care oamenii muncesc, învață, interacționează și se distrează. Canalul Youtube al Universității din Oradea poate fi mai puțin costisitor decât televiziunea universității, lucrul cu fișiere shared și alte soluții de partajare a resurselor poate fi mai ieftin, mai dinamic și mai distractiv decât comunicarea prin adrese scrise, semnate și ștampilate și tipărirea de cursuri universitare la tipografia universității.
Implementarea unor sisteme de control acces și prezență poate că ar fi mai ieftine decât sistemul de protecție bazat pe paznici – oameni năcăjiți, de la țară care au servici’ la universitate și salariu mic. În plus, nu generează posturi care să fie ocupate cu oameni care nu pot fi dați afară.
