Ce așteptări avem de la managerii de școală?

Am scris acest articol ca editorial pentru numărul 5 din 2016 al revistei „Reflecţii ... non-formale!”, publicația Asociației Top Formalis din Oradea, organizație din care fac parte și eu. Găsiți aici întreaga revistă, precum și numerele anterioare. 

Asociația Top Formalis își propune dezvoltarea managementului educațional.

Pentru a își putea îndeplini misiunea, aceea de creştere a calităţii actului educațional şi a serviciilor oferite în domeniu, Asociația Top Formalis urmărește dezvoltarea managementului educational. 

Apreciez că e mare nevoie de management în educație, e mare nevoie ca la nivelul instituțiilor de învățământ să existe competențe manageriale autentice, persoane și structuri cu experiență și pricepere, cu viziune și dedicație de a îndeplini misiunea educației și a instituției de învățământ.

Premise

Ne aflăm în plin sezon de schimbare a managerilor de școli. O nouă garnitură de manageri se pregătește să își ia în primire pârghiile manageriale și de decizie prin care vor putea influența educația din România. Cred că viitorii manageri din educație trebuie să caute mereu noi posibilități, întâi de a deveni ei înșiși mai buni, în al doilea rând de a îmbunătăți performanțele educației în unitățile pe care le vor conduce.

Pe de altă parte eu cred că e mare nevoie de competențe manageriale în educație și că e mult loc de îmbunătățire. Vorbind despre management, cred că în educație managementul are trăsături particulare care nu permit unui manager performant de firmă să facă performanță într-o școală. Managementul în educație este un management colegial, participativ în care trebuie să se urmărească satisfacția și interesele mai multor părți implicate și care trebuie să pornească de la profunda înțelegere a educației nu doar ca o muncă oarecare ci ca o vocație care presupune influențarea, înrâurirea, înălțarea, inspirația altor oameni. 

Universalitatea managementului ne ajută, desigur, însă în contextul educației aceasta trebuie să îi facă mai degrabă pe managerii de școală să ia cursuri de management și să importe metode, tehnici și instrumente de management din alte contexte decât să  importăm manageri din organizații economice din sectorul privat sau, Doamne ferește!, să aducem la conducerea școlilor politruci pentru că, nu-i așa?, ei sunt buni la toate.

Unii trăiesc cu ideea că școlile sunt suficiente lor însele, că ele sunt inerent dezirabile. Conforma acestei idei o școală trebuie să existe pentru că trebuie să existe iar importanței performanței managerială este secundară în raport cu importanța existenței școlii, că simpla existență a școlii face să existe educație. Mulți fac confuzie între educație și școală iar cei care îndrăznesc să pună în discuție performanțele școlii sau a managementului acestora erau priviți cu suspiciune și, eventual, izolați. Pe de altă parte, deoarece educația e un domeniu de interes pentru multă lume, cei care demască lipsa de performanță, critică educația și educatorii câștigă mare notorietate și ajung să le placă să fie interpreții melodiilor triste despre nesfârșitele problemele ale școlii românești.

Din punctul nostru de vedere, atunci când critici sau desființezi ceva e necesar să pui altceva în loc. Când  lucrurile nu merg bine într-un domeniu, e firesc să analizezi performanța și managementul acelui domeniu. Conceptul de management este legat structural de performanță, care poate fi exprimată prin gradul de atingere a unor obiective.

La fel ca alte organizaţii din societate, şcolile trebuie să îşi justifice existenţa prin performanţă. Chiar şi pentru faptul că sunt consumatoare de resurse publice şcolile trebuie să dea socoteală pentru modul în care le utilizează, adică să facă dovada unui bun management. Credem că resursele publice nu ar trebui să fie încredinţate unor organizaţii disfuncţionale sau unor manageri nepricepuţi iar mecanismul de evaluare a performanţelor manageriale ale managerilor din educaţie ar trebui să fie subiect al atenției noastre în mult mai mare măsură, să fie riguros şi aplicat sistematic. Nu îmi propun să vorbesc acum despre cine și cum ar trebui să evalueze performanțele manageriale ci să dau răspuns la întrebarea de mai jos.

Ce așteptări avem de la managerii de școală?

Să cunoască și să înțeleagă managementul ca echipă și ca proces

Așteptările vizează înțelegerea managementului însuși. Mă aștept ca managerii de școli să înțeleagă managementul ca un know-how organizațional care întotdeauna poate fi îmbunătățit, îmbogățit, eficientizat. Să înțeleagă că managementul este, în primul rând, totalitatea membrilor echipei – începând cu ei înșiși, iar în al doilea rând ca un proces în care membrii echipei sunt implicați. Managementul, ca echipă, include totalitatea persoanelor- numiți manageri, adică care iau decizii în organizaţie şi ocupă poziţii manageriale. Managementul ca proces, în al doilea rând, cuprinde totalitatea funcțiilor managementului și a modului în care acestea sunt desfășurate. În acest context, aștept ca managerii de școală să se definească pe sine ca fiind acei oameni care îşi îndeplinesc obiectivele profesionale împreună cu ceilalţi oameni (membri ai organizaţiei lor) prin munca și performanțele lor desfășurând în mod eficient procesele manageriale.

Să cunoască și să recunoască contribuția la performanță a persoanelor și structurilor din școală

Într-o organizaţie complexă, cum este o școală, managementul și performanța se realizează atât prin contribuția mai multor persoane și structuri, așadar managerii de vârf – directorii și directorii adjuncți, nu produc singuri performanță managerială ci sunt responsabili de performanța întregului sistem, persoane și structuri. Structurile manageriale sunt catedrele, consiliile, comitetele, comisiile și echipele iar persoanele cu rol managerial sunt toți cei care iau decizii în cadrul școlii: șefi de catedră, secretari șefi, adminstratori, șefi de colective, șefi de echipe, responsabili pe diferitele funcțiuni sau proiecte ale școlii.

Să dea dovadă de leadership

Pentru că sunt responsabili de performanțele structurilor, aștept ca managerii din educație să dea dovadă de leadership, să dovedească faptul că au capacitate și pricepere de a  „trage oamenii după ei” în a iniția și derula procese organizaționale și manageriale, schimbări și îmbunătățiri care sunt necesare în organizație.

Calitatea de lider (adică de lider informal) este, așadar, distinctă de calitatea de manager, sau de profesor, ea presupune capacitatea de a îi influența pe ceilalți participanți la educație în afara calității de șef, de director, sau chiar în afara celei de profesor. Este important ca managerii să aibă calitatea de lider, în plus la calitatea  de lider formal să dovedească faptul că sunt și lideri informali. Se vede limpede cine e lider informal, acesta s-a manifestat în trecut sau se manifestă în continuare ca lider, în mod spontan și natural, în grupurile și colectivitățile din care fac parte – liderul are inițiative, dă dovadă de curaj, dezvoltă noi modele și concepte, exprimă în mod clar valorile în care crede și modul în care înțelege să se raporteze la ele, arată oamenilor calea și e primul care pășește pe această cale.

Să fi făcut parte în trecut din cât mai multe grupuri și structuri din domeniul educațional

Mi-ar plăcea să văd că, înainte de a fi manageri, managerii au făcut parte din cât mai multe structuri de decizie şi de lucru în comun, pentru a putea cunoaşte cât mai multe din perspectivele de implicare directă în activităţile școlii.  La modul general, eu cred că - înainte de a fi manageri formali, indivizii ar trebui să fi trecut prin roluri de ucenicie a unor lideri și manageri, să fi trecut prin experiențe și ipostaze în care întâi au învățat leadership și management – ca ucenici, ca urmăritori, ca asistenți, calitate în care au avut ocazia să facă greșeli pentru a putea învăța din ele, iar mai apoi au dovedit calități de lideri și de manageri. Eu, unul, nu cred în ideea unui lider providențial în educație, apărut din afara domeniului, ca Afrodita din spuma mării.

Să fie obsedați de performanță managerială și de modul în care școala își îndeplinește misiunea

Mă aștept de la managerii de școală să fie continuu și consistent preocupați de modul în care școala poate să atingă indicatori de rezultat dezirabili, de exemplu, ratele de succes la examene și teste naționale.  De asemenea, să îi preocupe capacitatea școlii pe care o conduc de a-și îndeplini misiunea – aceea de a oferi valoare tuturor constituenților ei și prin valorificarea a cât mai multe resurse. 

Aștept de la managerii de școli să pună în discuție în mod continuu presupozițiile larg împărtășite referitoare la educație. Să fie preocupați să dea răspunsuri la întrebări fundamentale ca de exemplu „Ce / cine este instituţia  educaţională din care fac parte?”, „Care este misiunea ei?”, „Ce face ea pentru a îşi îndeplini această misiune?”, „Ce ar trebui să facă?”, „Cum putem face mai bine şi mai eficient ceea ce facem?”, „Ce rezultă în urma activităţii şcolii?”,  „Care este rolul meu în activitatea şcolii?”, „Cum ştim că ceea ce facem este ceea ce trebuie să facem?”, „Ce zic beneficiarii noştri despre rezultatul muncii noastre?”, „Ce zic cei care controlează educaţia despre ceea ce facem noi?”. „Cum fac alții mai bine aceleași lucruri pe care le facem și noi și ce putem învăța de la ei?”. 

Să adreseze mereu aceste întrebări atât personalului cu funcții manageriale cât și personalului didactic și administrativ, precum și altor constituenți ai școlii, de la parteneri la părinți, elevi și absolvenți. Discuțiile ocazionate de răspunsurile la aceste întrebări pot fi modalități utile prin care managementul școlii poate colecta resurse (idei, informații, bune practici, feed back, sugestii) pentru a le folosi mai departe pentru îmbunătățirea activităților educaționale și manageriale.

Să nu se tânguie atât…

E plin de voci tânguitoare în peisajul educației românești. Aștept de la managerii de școală să cunoască problemele dar să nu se îndrăgostească nici de probleme nici de trista tânguire a evocării lor. 

Știm asta și ne supără: faptul că un președinte al României spunea că școala produce tâmpiți iar un coleg universitar orădean detalia modul în care școala românească produce tâmpiți, ajungând la concluzia că „tâmpiţii” nu sunt doar rezultatele accidentale sau disfuncţii întâmplătoare ale sistemului de învăţământ, ci consecinţa lui logică, din cauză că în loc să fie interesat de ceea ce produce sistemul e focalizat pe propria supravieţuire şi pe afacerile conexe. Am auzit-o și ne-a întristat – când o altă voce din peisajul public, un om cu o bogată expertiză în educație spunea că educația este locul în care nimeni nu dă socoteală de nimic. Am văzut și pedagogi, manageri și buni cunoscător al sistemului care afirmă că școala românească produce o majoritate mediocră și o extremă slabă irecuperabilă, că este o școală de portofoliu a profesorilor și nu una centrată pe elevi, că rolurile educatorilor se manifestă individual și nu în echipe care să funcționeze în interesul copiilor, că sunt lipsuri majore de fundamentare științifică a pregătirii pedagogice a profesorilor, lipsă de feed back, de autoreglare a sistemului, de ethos și de suflet a școlilor,  de dezbateri, de filozofii educaționale, că în școli s-a format o cultură a rușinii și a concurenței individualiste atât între profesori cât și între elevi care nu încurajează cooperarea, munca în echipă și dezbaterile.

Să caute ieșirea din labirint

Aștept de la managerii de școli să fie purtătorii de torțe care luminează ieșirea din labirint și nu minotaurii care îi devorează pe nefericiții intrați acolo. Dacă trebuie schimbat nici mai mult nici mai puțin decât întregul sistem, să îl schimbe. Să îl cunoască, să îi găsească butoanele și să apese pe ele.  Sunt multe motive, unele mult mai firești, după care trebuie schimbat sistemul, iar unul din motive le exprimă pe toate: s-a schimbat lumea. În România, cu deosebire, statisticile care arată performanțele educației sunt triste, vocile îngrijorate sunt multe, importanța educației e mare iar rezultatele ei îi vizează pe toți românii. Managerii din sistem trebuie să fie demiurgii noii lumi, nicidecum păstrătorii înverșunați ai statu-quo-ului tradițional, care, de altfel, și-a arătat limitele.

Să dea dovadă de dedicație

Înțeleg prin dedicație dăruire de sine, implicare, interes, preocupare sinceră, reală. Aștept de la managerii din educație să facă un sacrificiu de efort și de timp personal, de energie și de motivație pentru a contribui la îmbunătățirea educației, la performanța școlii și a constituenților ei pe termen scurt, mediu și lung.  Înțeleg prin dedicație faptul că „ține cu” profesorii, elevii și personalul școlii, căutând să le promoveze interesele, chiar dacă, în actul managerial uneori îi sancționează.

Să dea dovadă de profesionalism

În contextul managementului educațional, profesionalism înseamnă profesionalismul ca educator iar apoi profesionalismul ca manager. Apreciez profesionalismul unui manager în urma analizei experienței și performanțelor organizaționale și manageriale anterioare, în urma evaluării persoanei, a conținutului și a modului în care își prezintă programul managerial. Mă aștept de la un profesionist să gândească pe mai multe planuri, să arate profunzime și maturitate în gândire, curaj, consistență și metodă. Mă aștept de la un profesionist să se înconjoare de profesioniști și să fie un adversar natural a ceea ce constituie opusul profesionalismului, adică superficialitatea și impostura. Mă aștept de la un profesionist să lucreze în echipă pentru a crea sinergie, pentru că este convins că mai multe minți gândesc mai bine decât una singură și nu pentru că este obligat să o facă sau pentru că vrea să arunce responsabilitatea pe umerii cuiva. 

Să dea dovadă de înțelepciune

Înțelepciunea exprimă, pe de o parte maturitatea, pe ade altă parte capacitatea de a distinge ceea ce este aparent important și urgent de ceea ce este cu adevărat important și urgent. Fără să fie în mod necesar rezultat al vârstei, înțelepciunea exprimă în mare măsură experiența celui care o are care vine, de regulă, odată cu vârsta. Școala este un câmp social dens în care apar și se manifestă multe realități sociale, multe reacții inflamate, orgolii, parti-pris-uri, adversități și conflicte. Aștept de la un manager din educație să fie un arbitru, un bun negociator și un aplanator de conflicte, nu să le tolereze și cu atât mai puțin să le producă. Înțelepciunea se mai exprimă prin aceea că dă prioritate lucrurilor și situațiilor cu adevărat importante pentru oamenii cu care lucrează.

Să dea dovadă de viziune

Un manager dedicat, profesionist, înțelept și cu viziune trebuie să arate că înțelege încotro merge lumea, că știe, vrea și poate introduce abordări, concepte, metode, platforme noi, moderne și eficiente care să faciliteze și să catalizeze îmbunătățirea educației. Viziunea presupune curajul de a forța și depăși limitele sistemului. Viziunea presupune convingerea fermă și de nestrămutat că se poate ieși din paradigma ciclului sărăcie – prostie - supărare – tânguire – eșec – renunțare, capacitatea de a arăta drumul spre ieșire și de îi însufleți pe ceilalți să țină calea dreaptă. Aștept de la managerii de școală să cheltuie mult timp și efort să împărtășească viziunea lor, încorporând-o în misiunea școlii și în numeroase mesaje pe care să le transmită în interiorul și către exteriorul școlii.

Să dea dovadă de curaj

Prima dovadă de curaj este aceea de a deveni manager de școală. Apoi aceea de a se înconjura cu profesioniști, de a recunoaște problemele cu onestitate. Mai pun aici curajul de a încerca depășirea limitelor, curajul de a face greșeli în procesul numeroaselor încercări și de a tolera greșelile făcute de cei alături de care lucrează. De asemenea, accentuez curajul de a deschide școala și procesul decizional spre ceilalți stakeholderi și de a păstra în același timp leadershipul organizației și a proceselor educaționale, organizaționale și manageriale. Nu în ultimul rând, amintesc curajul de a-și asuma rezultatele, de a iniția procesele dureroase de reformă, de a își asuma și rezolva situațiile mai puțin plăcute care apar în procesul de management.

Să dea dovadă de deschidere

Școala, educația și managementul trebuie să se deschidă spre dialog și implicare a terților, în primul rând a stakeholderilor interni, apoi spre cei externi din societate, spre exteriorul școlii, spre părinți și absolvenți, spre parteneri, spre comunitate, spre Internet și spre progresul tehnologic, spre Europa, spre lumea largă și spre viitor. Managerii de școală trebuie să faciliteze procesele de deschidere. 

Deschiderea spre societate presupune transparență și responsabilitate publică. Deschiderea spre exteriorul școlii înseamnă implicarea mai multor actori în procesul educațional, de la profesioniști, experți, instituții, ONG-uri și alți actori sociali.

Poate cea mai necesară deschidere a școlilor trebuie să se facă către părinți. Aștept de la managerii de școli să recunoască legitimitatea părinților în procesul de educație al copiilor lor și să facă eforturi pentru a clădi punți de încredere cu părinții, inclusiv prin inițierea unor forme de comunicare moderne (grupuri de comunicare, Social Media, aplicații pe smartphone și alte modalități de comunicare alternative la „sedința cu părinții”), preluarea de la părinți a unui set complex de date și informații referitoare la elevi, informații care să fie mai departe folosite pentru tratarea diferențiată a acestora în procesul educațional. Aștept de la managerii de școală să inițieze acțiuni în care să îi implice pe părinți, programe de voluntariat pentru părinți sau de construire a conștiinței comunitare a părinților, însă înainte de a face toate aceste lucruri să abandoneze ideea conform căreia „părinții trebuie să...”. Mai bine, mai sănătos și mai corect este  să o înlocuiască cu sintagmele „părinții pot să...” sau „ împreună cu părinții putem să…”.

E necesară o schimbare de paradigmă? Eu cred că da…

Mă număr și eu printre cei ce cred că soluțiile la problemele din educație pornesc de la schimbarea de paradigmă, de la reala centrare pe beneficiar a educației prin programele de lucru personalizate, prin folosirea jocului pentru învățare și valorificarea platformelor și resurselor online, prin transformarea profesorilor în mentori și modelatori din umbră.

Încă aș mai adăuga și alte câteva cerințe care țin de dependența educației de politică. Ca cetățean atent la funcționarea întregului mecanism al statului, socotesc necesară decuplarea educației de politic (de exemplu prin desființarea inspectoratelor școlare sau transformarea fundamentală lor din centre de comandă și control în centre de resurse, inclusiv pentru manageri), înzestrarea școlilor cu resurse și crearea premiselor pentru reala autonomie a școlilor în care managerii educaționali să dea socoteală pentru progresul și performanțele elevilor. În acest context va fi important să fie bine definite rolul, rezultatele și contextele de lucru ale managerilor în educație.

În așteptarea schimbării întregului sistem să vedem ce pot face managerii de școală cu sistemul pe care îl avem deja.