Amintiri din perioada comunistă

Am adunat aici câteva amintiri din perioada comunistă în care am trăit eu primii mei 16 ani din viață. 

Cum era viață în anii copilăriei mele în România?

Gândindu-mă la copilăria și primii ani ai tinereții mele îmi aduc aminte de perioada în care i-am trăit. Mi-am trăit copilăria în era comunistă. Atunci nu îmi dădeam seama cât de rea e situația socială, economică, a adulților din jurul meu, câte compromisuri trebuiau să facă, câte umilințe și câtă suferință erau obligați să îndure. În acei ani, viața era stabilă iar tinerii mei părinți în anii `70 nu aveau termen de comparație decât propriul trecut recent, din anii `50-`60 când în țară- peste tot, era sărăcie și teroare. În primii ani ai căsniciei părinților mei, în anii`70, în România încă era o oarecare bunăstare astfel încât eu pe vremea când eram copil de grădiniță am știut cum arătau bananele și ce gust are Pepsi Cola.

Pe măsură ce creșteam, situația economică și socială se înrăutățea, bananele și portocalele au dispărut dar eu nu vedeam cât de rău era și, oricum, atunci nu mă interesa. Eram prea ocupat să îmi trăiesc copilăria și adolescența.

Bananele erau semnul prosperității.

Să vorbești astăzi despre banane ca semn al prosperității poate părea ciudat. În anii 80 însă bananele erau simbolul „prosperității” - cine avea așa ceva se considera foarte fericit. De puține ori, în perioada copilăriei mele, părinții cumpărau sau cumva „făceau rost” de banane, în general iarna, înainte de sărbători. Erau verzi și trebuiau lăsate să se coacă. Dacă le-ar fi găsit copiii, le-ar fi mâncat așa verzi, fără să mai aștepte coacerea lor. Părinții (nu numai ai mei ci toți părinții din acea vreme, adică toți cei care ajungeau să procure banane) le ascundeau sus pe dulapuri sau în alte locuri unde copiii nu puteau ajunge. Le împachetau în hârtie de ziar, ținându-le până deveneau galbene și bune de mâncat.

În perioada școlii gimnaziale și în liceu bananele, portocalele și Pepsi Cola nu se mai găseau decât în situații cu totul excepționale. Vag, îmi aduceam aminte de gustul portocalelor și al bananelor, pe care îl asociam cu poftele copilăriri, cu speranța și bunăstarea relativă din acei ani.

Bananele erau și simbolul „aroganțelor”. În anii aceia, să vii cu o banană la școală era o aroganță supremă. Gestul obscen de a o decoji sub privirile pline de salivă ale colegilor și de a mușca din ea era expresia gestică a mesajului „Muriți mă, săracilor!”. Dar era și periculos, dacă posesorul bananei nu era tare de înger și ceda rugăminților colegilor care cereau cu lacrimi în ochi „Îmi dai și mie o gură?”, risca faptul ca unii să muște mai mult și să nu îi rămână nimic din savurosul fruct care în acele vremuri era disponibil doar zeilor. Se spune că copiii sunt cruzi. Eu, cel puțin, cu unul dintre colegi am fost foarte crud. Mânat de poftele mele de copil, am mușcat odată mult mai mult decât mi-a fost îngăduit să mușc. Și acum văd expresia feței disperată, îndurerată, frustrată și furioasă a colegului meu pentru că am mușcat atât de mult din banana lui. N-a mai venit cu banane la școală de atunci.

Încă în România anilor 1970 existau speranțe că regimul comunist va îngădui o viață tihnită și prosperă oamenilor. Cum spuneam, față de ce fusese în urmă cu 10-20 de ani, în anii 1970 era mult mai bine. Românii își aduceau aminte ce sărăcie și ce foame erau până în anii `60 așa că situația din comunism din anii `70 era pentru mulți dintre românii proaspăt mutați de la țară la oraș un super lux. La începutul anilor `80 a început să se înrăutățească treaba din nou iar deja în ultimii ani de dinainte de 1989- ani de care eu îmi aduc foarte bine aminte pentru că eram adolescent, în România se trăia foarte, foarte greu. Iar banane nu s-au găsit în comerț decât după Revoluție, în anii 90.

Părinții mei și cei din generația lor care s-au născut la țară au copilărit desculți. În cea mai mare parte a anului, mergând prin sat cu gâștele și cu vitele la păscut, copiii erau desculți. Față de aceștia eu și frații mei, la fel ca toți copiii din mediul urban în acei ani, am trăit ca în paradis, mergeam la grădiniță cu șosete albe strălucitoare și ghetuțe de lac, uneori îmbrăcați în costume portocalii de „Șoimi ai patriei”.

Stăteam la cozi pentru a cumpăra pâine, lapte, alimente

Copil fiind, îmi ajutam familia stând la cozi imense la lapte, la pâine, umblam prin magazinele alimentare și semnalam când „se băga” ceva, adică atunci când magazinele se aprovizionau. Cum părinții erau la serviciu, îmi reveneau și mie sarcini de aprovizionare. Am învățat repede, orice coadă sau rând de așteptare era un semn bun, era șansa de a „primi” ceva iar oamenii se așezau instant la coadă, încă înainte de a ști pentru ce. Se întrebau unii pe alții „ce se dă?” în loc de „ce se vinde?”. Stăteam la coadă la orice, de la apă minerală și alimente de bază până la haine sau noi titluri de cărți în librării. Statul la coadă era atunci forma cea mai răspândită de socializare, acolo se împărtășeau ultimele știri, se lansau bârfe, se spuneau bancuri, acolo se vorbea orice. Orice însemnând desigur că nu politică!

Oamenii se fereau să își exprime la coadă sentimentele negative, supărările și furia față de tovarășul Ceaușescu și față de clasa politică conducătoare deoarece se temeau de informatorii Securității. În România acelor ani orice cetățean care stătea la coadă putea fi informator și vreun potențial nemulțumit de regim care era și nesăbuit pe deasupra risca ca pentru părerile sale să fie convocat la sediul Securității din Oradea de pe strada Dunărea nr. 2 unde- în cel mai bun caz, ofițeri zeloși doar să îl bată pentru faptul că nu și-a știut ține gura.

Am văzut cu ochii mei economia comunistă

La marketing am învățat concepția axată pe producție ca fiind una dintre orientările unei firme în raport cu piața. Conform acelei concepții este vorba despre o situație de penurie (adică lipsă cronică a produselor pe piață) în care aproape orice se oferă va fi cumpărat de clienți care sunt disperați să cumpere. Cererea depășește cu mult oferta. În această situație ofertantului nu îi mai rămâne decât să asigure producția și să minimizeze costurile. Piața nu este importantă pentru producător pentru că este suficient să producă pentru a vinde, ajungându-se până acolo încât consumatorii stau la coadă, se ceartă sau chiar se bat între ei. Unii intră în fabrică (pentru că „cunoșteau” pe cineva din conducere) pentru a avea acces la un produs mai repede ca alții.

Ei bine, așa era economia comunistă, cu oameni flămânzi și disperați să cumpere- dar nu aveau ce. Cam cum e astăzi în Venezuela sau în Coreea de Nord. În comunism nu prețul sau condițiile de vânzare erau problema ci disponibilitatea și calitatea mărfurilor. Toată lumea avea bani dar banii nu aveau valoare pentru că nu erau bunuri pe care să le poți cumpăra iar dacă erau, erau de proastă calitate. La magazine marfa- atâta câtă era, nu se vindea ci „se dădea”. Uneori se dădea „pe sub mână”, sau „pe la spate/ prin spate” adică nu în față la tejghea către clienții solicitanți ci în spate, către cei care intrau pe calea scurtă și pe care vânzătorii îi cunoșteau direct.

Cei mai norocoși și mai invidiați oameni în acele vremuri erau vânzătorii de la PECO, vânzătorii din magazine alimentare, chelnerii, în general personalul din unități comerciale care vindea mâncare. (Pe ei îi și recruta Securitatea, șantajându-i. Probabil considerând că vânzătorii, chelnerii și organizatorii de discoteci sunt acei oameni care au un cerc larg de prieteni și cunoscuți și că ei au informații despre mulți alți oameni cu care intră în contact grație faptului că au ce să le ofere. După Revoluție unii dintre ei au făcut averi, și-au cumpărat restaurantele/ magazinele / hotelurile unde odinioară ei erau chelneri (s-au privatizat) și astăzi copiii lor sunt pe listele electorale ale partidelor așa zis tradiționale).

Televiziune cu două ore de program pe zi

În ultimii ani ai perioadei comuniste, la televizor exista un singur canal, Televiziunea Română, care avea două ore program pe zi din care cea mai mare parte era propagandă politică și cântece de preamărire a lui Ceaușescu. Românii își aduceau aminte că în urmă cu câțiva ani programul televiziunilor era mult mai generos și conținea extrem de multe filme americane, seriale, emisiuni de divertisment și mult mai puțin din cultul personalității conducătorului dictator al României. În a doua jumătate a anilor 80, programul TV devenise foarte auster și purificat ideologic. Nu mai erau filme, pe acelea le vedeam la cinematograf. Cred că oferta de filme la cinema era destul de bogată, de vreme ce îmi aduc aminte că am văzut la cinema numeroase dintre filmele de succes ale epocii. Iar cu televiziunea, noi, cei din Oradea, aveam o posibilitate suplimentară- la fel ca majoritatea românilor din vestul țării: televiziunea maghiară. Aceasta transmitea mai multe filme și emisiuni dar pe care nu le înțelegeam, pentru că nu cunoșteam limba maghiară. Când erau însă meciuri de fotbal din campionatele europene sau mondiale, atunci televiziunea de la Budapesta era soluția salvatoare.

Vrei să cumperi o carte? Cumpără două!

Apropo de cărți în librării, exista o practică foarte ciudată în acea perioadă. În ciuda faptului că pe vremea aceea oamenii citeau mult mai mult (asta și pentru că nu aveau altceva ce să facă) în librării erau multe titluri de cărți care nu se vindeau. Ce făceau librarii? Puneau cărțile nevandabile la pachet cu cele vandabile astfel încât dacă voiai să cumperi o carte interesantă trebuia să o cumperi la pachet cu o carte nevandabilă, de regulă cărți cu filozofie politică a comuniștilor, prostii pe care nu le citea nimeni. Am în biblioteca copilăriei mele o sumedenie de cărți pe care le-am cumpărat dar pe care nu le-a citit nimeni niciodată.

Pe vremea comuniștilor se lua curentul foarte des

În perioada copilăriei și adolescenței mele, frecvent, se lua curentul în oraș și cartiere întregi se scufundau în întuneric. Atunci făceam temele la lumina lumânărilor. Am scris multe caiete, am citit multe lecții la lumina lumânărilor, pentru mine era ceva romantic și aproape că îmi părea rău când venea curentul. Iar dacă cumva îmi terminasem de făcut teme și de învățat până să se ia curentul, o zbugheam afară, chemând-mi prietenii care locuiau cel mai aproape de mine și împreună băteam străzile întunecate și făceam tot felul de năzbâtii și de farse. Pentru noi era o distracție pe cinste.

De ce se lua curentul? Pentru că conducătorii țării de atunci, comuniștii, sacrificau consumurile de energie electrică ale populației, limitându-le, ca să aibă curent pentru industrie, eu așa știam. Sau poate, era un exercițiu de umilire a oamenilor, o modalitate prin care conducătorii îi făceau pe oameni să își aducă aminte cât sunt de vulnerabili, la mâna lor care oricând le puteau lua curentul.

... va urma.