Considerații referitoare la rolul educației non-formale

Am scris acest text pentru publicația Reflecții Non Formale, a Asociației pentru educație și formare „Top Formalis” din Oradea 

Atunci când m-am implicat în fondarea Asociației pentru educație și formare „Top Formalis” Oradea am pornit de la premisa că, pentru creșterea calității educației, școlile și profesorii trebuie să se gândească să ofere o altfel de educație. Poate non-formală. M-am ferit, însă, de negație. Mi-a plăcut formula “Top Formalis”, ea îndeamnă către top, către excelență, către reușite de top. O educație de top este, în opinia mea, una adecvată prezentului și mai ales viitorului, un mecanism social care să îi „ia” pe elevii și părinții lor din starea în care se află și să „îi treacă” în viitor, căutând să le înrâurească evoluția, să le-o influențeze în bine atât ca indivizi, ca grup, ca generație și în mod fundamental, ca națiune.

O educație de top are nevoie de o bună înzestrare cu resurse și, mai presus de toate, are nevoie de un spirit, de o credință care trebuie să o lumineze și să o hrănească, o credință care să afirme că educația este singura șansă de a ieși din confuzia trecutului, din capcanele prezentului și de a păși liberi și demni în viitor, în Europa și în lume. Această credință trebuie să se regăsească la oamenii din școală (profesori și elevi) și în afara școlii (părinți, parteneri, cetățeni), în presă (jurnaliști, lideri de opinie), în politică, în mediul de afaceri, în toate ungherele societății. Îndrăznesc să sper că oamenii implicați în activitățile și proiectele Top Formalis sunt misionarii unei astfel de credințe, purtătorii de torțe ai spiritului înnoirii și modernizării educației.

Eu cred că viitorul va fi foarte diferit de lumea în care au trăit părinții și profesorii noștri, de lumea în care am trăit noi până acum și cred că cel mai bun lucru pe care îl pot face profesorii astăzi este să pregătească elevii pentru viitor pregătindu-se, întâi de toate, ei înșiși pentru viitor.

Indiferent de evoluțiile instituționale, legislative, economice și tehnologice, educația pe care noi o oferim copiilor noștri trebuie să pornească de la fundamente, de la valorile universale ca binele, adevărul și frumosul, de la virtuțile umane ca cinstea, munca, răbdarea, modestia, hărnicia, milostenia, cumpătarea, vigilența, prudența, curajul.

A venit vremea ca profesorii să descopere rolul educației non-formale și contribuția acesteia la formarea acestor virtuți la elevi, la copiii a căror soartă vrem să o influențăm pozitiv. E dificil totuși, din mai multe motive. Primul motiv este acela că educația non-formală este considerată în sistemul tradițional de învățământ mai puțin importantă decât cea formală, fiind considerată mai degrabă excepția decât regula, mai mult o completare la felul principal de educație care este cea formală. Al doilea motiv este că profesorii înșiși sunt produsul unei educații formale, pregătiți pentru a sluji educația formală, ei se simt competenți și confortabili în contextul educației formale. Scoși din zona lor de confort se simt stingheri, vulnerabili și incompetenți. Un al treilea motiv este că sistemul de reguli, norme și uzanțe pe care se bazează educația astăzi mai degrabă îngrădește activitățile non-formale decât să le stimuleze. Un al patrulea motiv este lipsa de resurse pentru educația formală, mai precis lipsa alocării resurselor pentru aceasta prin mecanismele tradiționale de înzestrare a educației cu resurse. Și probabil că mai sunt și alte dificultăți în calea educației non-formale.

Să încetăm să ne plângem, să vedem că există și vești bune. Vedem din ce în ce mai mulți profesori care încorporează activitățile non-formale în prestația lor. Vedem din ce în ce mai multe exemple de proiecte, activități și bune practici, rezultate ale experienței, creativității, ingeniozității și curajului unor cadre didactice de a încerca lucruri noi, de a valorifica resurse pe care le au la dispoziție, de a își folosi experiența și competențele didactice pentru a face lucrurile și altfel decât se făceau până acum.

O serie de vești bune vin dinspre Europa. Avem acces la Europa în mai multe feluri: avem acces la fondurile pentru educație care finanțează generos educația non-formală, avem acces la parteneri din alte țări europene și la expertiza lor, avem acces la modele educaționale diverse din diferite țări, spații lingvistice, culturale și economice, avem acces la fluxurile principale de idei și de cunoaștere referitoare la educație. Avem libertatea de a căuta și găsi variante și alternative, avem libertatea și uneori și resursele necesare pentru a merge pentru a vedea la fața locului cum funcționează educația în alte părți și în alte țări. 

Alte multe vești bune vin din zona libertății de exprimare, de comunicare, de asociere, de a călători și vedea cu propriii ochi alte realități diferite de cele pe care le cunoaștem. Avem, spre deosebire de unii dintre părinții și profesorii noștri, posibilitatea de a ne exprima liber și de a emite orice fel de păreri, inclusiv acelea în care criticăm guvernul sau deplângem starea în care politicienii corupți au adus educația la sapă de lemn. Avem libertatea de a ne asocia și de a învăța lucruri noi de la alții. Sarcina profesorilor care decurge de aici este aceea de a valorifica și a hrăni libertatea dezvoltând democrația în școală, în grupurile de elevi și profesori să facă școlile să devină adevărate incubatoare ale democrației în societate. 

De asemenea, avem libertatea de comunicare pe care ne-o dă Internetul și posibilitatea de a învăța orice vrem noi pentru noi sau pentru elevii noștri, din sistemele de educație online, din comunitățile online, de pe platformele de distribuție a cunoașterii cum ar fi Youtube, Ted.com, platformele de cursuri online, avem la dispoziție aplicații informatice și instrumente educaționale care schimbă fundamental modul tradițional în care se face educație, lăsându-i pe mulți dintre educatori în offsaid.  De noi- profesorii, depinde să ajungem să le folosim, de abilitatea noastră de a învăța, evalua și implementa noul. Poate că, mai mult decât pe înaintașii noștri, ritmul alert al schimbărilor în tehnologie și în societate pune presiune pe noi, profesorii, forțându-ne să ținem pasul cu vremurile, cu generațiile, cu tehnologiile.

Știm deja că educația non-formală contribuie la formarea elevilor prin aceea că le furnizează competențe specifice pe care educația formală nu le poate sau nu le știe transmite; mă voi referi în continuare la competențele antreprenoriale, manageriale, de leadership, de lucru în grupuri și echipe, de asumare de roluri, de rezolvare de probleme, de gândire critică, de adaptare la noi culturi și contexte. Știm ce importante sunt aceste competențe pentru copiii noștri.

Să luăm, spre exemplu, competențele antreprenoriale. În esență e vorba despre abilitatea de a identifica în rândul oamenilor din jur una sau mai multe nevoi nesatisfăcute și a veni cu o soluție pentru a satisface aceste nevoi mai bine, mai repede sau mai facil,  în condiții de risc foarte mare. Competențele antreprenoriale presupun o altă atitudine față de risc, o deschidere și un spirit pe care elevul îl poate aduce cu sine din familie, din cercul său de prieteni, din mediul în care ajunge care este opus disciplinei și rigorii pe care. Spiritul antreprenorial se molipsește, mai degrabă decât se învață. Din experiența mea, puțini profesori au acest spirit antreprenorial, mediul educațional formal cultivă valori ca disciplina și respectarea regulilor iar acestea minimizează și determină inhibarea riscurilor. Nu profesorii trebuie să fie antreprenori ei pot identifica antreprenori de succes și îi pot chema să se întâlnească și să vorbească cu elevii lor. De asemenea, profesorii pot identifica comportamente antreprenoriale la elevi, germeni ai unei atitudini antreprenoriale pe care le pot stimula (sau, cel puțin, să se abțină de la a le critica).

Ați întâlnit în cariera dvs. elevi care oferă spre vânzare colegilor lor diferite obiecte, bunuri, serviciu sau beneficii?  Ați întâlnit elevi care organizează activități și vând bilete de intrare? Ați întâlnit elevi care lucrează împreună cu familiile sau separat în crearea și dezvoltarea unor afaceri? Ați întâlnit elevi care să fi început deja, pe cont propriu afaceri, mai mult sau mai puțin formale, legale sau vizibile? Chiar dacă aceste forme de manifestare ale elevilor încalcă regulile legale (comerțul în școală este interzis, trebuie să dea bon fiscal etc.), profesorii trebuie să vadă în ele competențele antreprenoriale și să fie conștienți că treaba lor este să le recunoască, să le încadreze în categorii specifice, să caute soluții pentru intrarea lor în legalitate, să le dezvolte și să le multiplice, nicidecum să le oprească prevalându-se de  scuza că nu sunt prevăzute de regulament.

Prin educația non-formală, elevii pot acumula competențe de management, de lideri, de a îi urma și a-i asculta pe alții. Prin organizarea sau facilitarea organizării unor activități non-formale cum ar fi ieșiri împreună, excursii, drumeții, vizite la diferitele obiective, organizarea unor activități comune, , elevii se raportează alt fel unii la ceilalți. Ierarhiile statornicite în clasă sunt bazate pe rezultatele școlare formale, pe note, pe performanța în sarcina grupului care este învățarea. Aceste ierarhii se schimbă atunci când grupul face altceva, de exemplu, culege plante medicinale sau fac o emisiune la canalul de televiziune online- de pe Youtube, al școlii. Unii elevi se individualizează prin aceea că se implică în organizarea activității, împărțirea sarcinilor, căutarea și găsirea soluțiilor la probleme, comunică cu beneficiarii, asigură coeziunea/ bună dispoziție a grupului sau realizează alte funcții în cadrul grupului; lor trebuie să li se recunoască competențele de management sau de leadership iar profesorii ar trebui, pe de o parte, să caute să îmbogățească aceste competențe, iar, pe de altă parte, să le distribuie și altor elevi.

Părerea mea este că prea mult timp, educația a fost configurată pe individ în timp ce la locul de muncă performanțele sunt ale grupului. Avem și așa în cultura română o moștenire culturală nefericită a unui individualism exacerbat dublată de o descumpănitoare neîncredere în ceilalți. Avem în societate, la toate nivelurile, un deficit uriaș de cultură și know-how al muncii în grup. Educației non-formale îi revine sarcina de transmite competențele de lucru în grup iar profesorilor să își imagineze modalități creative și atractive de a îi determina pe elevi să își asume roluri necesare într-o echipă, alături de alți membri ai grupului să gestioneze relațiile de comunicare, cooperare, competiție, atât în interiorul grupului cât și între grupuri. Din experiență știu că cea mai bună lecție pentru transmiterea acestor competențe nu vine de la școală și profesori ci de la asociațiile de tineret, asociațiile elevilor, ONG-uri cum ar fi Cercetașii, chiar și de la organizațiile de tineret ale partidelor politice. Așa că, cel mai bun lucru pe care îl pot face profesorii și școlile este să îi încurajeze pe elevi să se implice în astfel de „școli” non-formale.

Prin educația non-formală, elevii pot acumula competențe de comunicare în diferite roluri și ipostaze. Pot acumula competențe de adaptare la culturi diferite de cele din care provin, de comunicare cu membrii aparținând unor culturi diferite de a lor și de înțelegere a specificului etnic, cultural, religios al acestora. Obișnuiesc să îi încurajez pe studenții cu care lucrez să își îmbogățească ceea ce eu numesc experiențele lor internaționale, incluzând aici experiența de relație cu elevi și profesori străini, de comunicare în limbă străină, de muncă și studiu în străinătate, de participare la proiectele pe care unele ONG-uri sau parteneri din străinătate le au în România. Observațiile mele empirice sunt că românii sunt, în mod nativ, extrem de bine dotați la capitolul competențe interculturale, eu cred că ar trebui să valorizăm mai mult acest aspect.

În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, mă voi referi la acele competențe de gândire critică, care decurg din exercițiul de reflecție, de introspecție, din obișnuința de a chestiona realitatea în scopul de a găsi modalități mai eficiente de a o aborda. Școala și profesorii trebuie să îi determine pe elevi să dobândească abilitatea de a transforma afirmațiile în întrebări, să își pună întrebări fundamentale despre aspectele cele mai importante din viețile lor și a celor de lângă ei. Întrebările reprezintă instrumente de a găsi Adevărul iar utilizarea lor cu metodă cultivă obișnuința de a cerceta, chestionând în permanență prezumțiile învechite și adânc înrădăcinate, uneori sacru și stupid împământenite în școală. Pe lângă capacitatea  de introspecție și cea de gândire critică, elevii vor dobândi și abilități de cercetare, necesare mai departe în lumea academică.

Profesorilor, transformați și voi afirmațiile în întrebări. Iubiți întrebările și pe cei care le pun. Obișnuiți-i pe cei cu care lucrați să își pună și să vă pună întrebări. Îndemnați-i, încurajați-i, obligați-i, recompensați-i, lăudați-i când o fac. Dați răspunsuri dar mai ales, faceți-i pe ei să le caute.