Frământări şi griji la universitate

Trăim zile de frământări şi griji la universitate. Ne preocupă viitorul pe termen scurt care a ajuns să fie foarte nesigur. Printre universitari există puncte de vedere diferite referitoare la modul de alocare a resurselor, adică a banilor, pentru următorul an universitar.

Nouă, economiştilor, unii colegi universitari de la facultățile pe minus ne spun că dacă avem mulţi studenţi e o conjunctură de piaţă care nu ni se datorează nouă şi că plusul de venituri pe care îl avem din taxele studenţilor este nedrept să îl distribuim în salarii ale profesorilor economişti, drept ar fi să îi dăm pe toţi la universitate pentru că să îşi poată primi tot universitarul salariul de bază. În subsidiar ne acuză că suntem o şcoală de balet, că la noi cercetarea e subţire pentru că avem puţine articole ISI, că avem oricum salarii prea mari din proiecte europene şi că oricum economia merge prost în pofida tuturor economiştilor pe care îi producem noi sau poate tocmai de aia.

O mică socoteală cu taxele studenţilor noştri arată că la Facultatea de Ştiinţe Economice, taxele studenţilor reprezintă 84% din totalul veniturilor facultăţii, restul de 16% fiind alocări de la buget în contul studenţilor care intră fără taxă. Din totalul acestor aceste venituri doar 52% rămân la dispoziţia celor care muncesc efectiv cu studenţii, restul de 48% (30% din venituri cât plăteşte fiecare facultate la bugetul central al universităţii plus încă 18% cât ar trebui să fie pentru investiţii, iar investiţiile nu s-au făcut) reprezintă bani pe care merg la bugetul central al Universității pentru ca să angajaţilor din alte structuri ale Universităţii să li se poată plăti norma de bază

Am avut în aceste zile cu colegii, cu conducerea facultății și universității discuţii referitoare la procedura de realizare a statelor de funcţii pe anul viitor şi implicaţiile acesteia asupra activităţilor noastre de la facultate. Ştiu că procedura a fost de două ori întoarsă din Senatul UO către Consiliul de Administraţie iar echipa managerială a UO, în frunte cu Rectorul, se preocupă de trecerea ei din nou de Senat ca să poată fi adoptată şi pusă în practică de anul viitor.

În esenţă este vorba de modul în care se împart - pe de o parte,  resursele universităţii, pe de altă parte, munca universitarilor. Sunt în profund dezacord cu procedura respectivă, de fapt cu modul în care conducerea universităţii vrea să gestioneze universitatea. Consider că următoarele trei probleme sunt lipsuri severe ale managementului instituţional care nu au fost rezolvate şi care sunt cauze profunde ale tuturor problemelor din universitatea și facultatea mea.

Problema 1. Lipsa direcţiei strategice

Încă nu am auzit răspuns la întrebarea: Înspre ce direcţie ne îndreptăm? Cum să arate UO în viitor? Care să fie domeniile de excelenţă către care să alocăm resurse la nivelul întregii instituţii? Ce sistem să aplicăm pentru ca acele domenii care au potenţial de dezvoltare să fie încurajate iar acelea care merg prost să fie abandonate sau reconvertite. Deocamdată se aplică un sistem primitiv de calcul financiar al performanței după  taxele încasate, sistem cu care nimeni nu e mulțumit şi care, oricum, nu produce efecte pentru că cei neperformanți sunt ţinuţi pe palme bine-mersi de ani de zile, fără a face nici un efort să se schimbe. Voi arăta mai jos cum o facultate pe minus este cel mai potrivit loc de muncă pentru profesorii universitari. Următoarele probleme care nu sunt rezolvate îşi au obârşia în această ceaţă strategică:

Problema 2. Resursele universităţii vin de la studenţi iar evaluarea universitarilor se face după cercetare

Când trebuie să faci multe ore cu studenţii, nu mai ai timp să faci cercetare. Încă universitatea nu a echivalat performanța universitarilor şi structurilor care lucrează cu studenţii cu performanţa celor care fac cercetare. Această ne-echivalare este pe cale să producă noi probleme. Oamenii de la facultăţile care au mulţi studenţi nu pot face aceeaşi performanţă în cercetare ca cei de la facultăţile care au puţini studenţi. Ori până acum rezultatele în cercetare ale unora se comparau cu rezultatele cercetării făcute de ceilalţi.

În plus, există un dezechilibru între oameni, între cei cu grade mari, de profesori universitari şi cei cu grade mici de asistent şi lector. Se presupune că cei înalţi în grad fac (sau trebuie să facă) cercetare mai multă şi că cei mai mici în grad lucrează cu studenţii în mai mare măsură.

Profesorii universitari iau din norma de bază cam o mie de euro pe lună (pe universitate o costă cam 8000 lei cu toate contribuţiile care trebuie plătite), fără să aibă prea multe ore de lucru efectiv cu studenţii. Aceşti bani provin din taxele studenţilor, în cea mai mare parte. Cu alte cuvinte primesc bani de la studenţi dar ei fac cercetare, în timp ce aceia care lucrează cu studenţii efectiv câte douăzeci de ore pe săptămână primesc salarii mult mai mici şi nu mai au timp să facă cercetare. În plus, profesorii universitari, pentru că au un portofoliu de cercetare valoros au şansele cele mai mari la a câştiga alte proiecte de cercetare în viitor, unele din ele plătite cu mii de euro pe lună. Universitatea nu a prevăzut un mecanism de a distribui know-how-ul celor care fac cercetare către cei care nu fac cercetare şi chiar consideră că cel care nu face cercetare este culpabil.

Aşadar, cei care lucrează cu mulți studenţi sunt dezavantajaţi de două ori, întâi pentru că lucrează efectiv – multe ore de predat la un salariu de bază de două trei ori mai mic, în al doilea rând pentru că nu au timp să facă cercetare şi astfel sunt evaluaţi negativ, având şi mai puţine şanse la promovare.

Trebuie să fii fraier în aceste condiţii să lucrezi cu mulţi studenţi.

Problema 3 Universitatea are prea mulţi angajaţi

Angajările la universitate s-a făcut odinioară fără număr, fără număr. Acum e greu să fie daţi afară, legislaţia muncii din România legând angajatorul de mâini şi de picioare în relaţie cu angajaţii. În plus, structurile interne de care aceşti angajaţi aparţin fac tot ce pot ca să îi păstreze. Facultăţile sunt reprezentate în Senatul Universităţii procentual cu numărul de cadre didactice, aşa că interesul facultăţilor este să aibă cât mai multe cadre didactice şi nu cât mai mulţi studenţi.

 În prezent, salariile de bază ale angajaţilor universităţii sunt mai mari decât totalul veniturilor universităţii (incluzând şi veniturile incerte din proiectele europene). Cum prima obligaţie a universităţii este să plătească salariile tuturor angajaţilor, degeaba unele facultăţi sunt pe plus iar altele pe minus, înainte de a constitui plusul unora universitatea acoperă minusurile altora. Iar minusurile continuă să crească.

De aici eu trag următoarele concluzii:

Concluzia 1 Universitatea funcţionează exclusiv în beneficiul angajaţilor proprii

N-ar trebui să fie aşa. Normele ARACIS- Agenţia Română de Evaluare a Calităţii în Învăţământul Superior prevăd că universitatea ar trebui să facă investiţii în proporţie de cel puţin 40% din totalul veniturilor. Căminele studenţeşti, serviciile pentru studenţi, laboratoarele, centrele de cercetare, banii pentru deplasări profesorilor şi studenţilor  la cele mai prestigioase conferinţe, finanţarea cercetărilor exploratorii şi alte investiţii în cunoaştere trebuie să fie vizibile în buget. La UO nu este aşa. Păcat!

Concluzia 2 Cei care sunt pe minus nu au nici un interes să treacă pe plus

O facultate care are de zece ani minus, studenţi puţini şi ore puţine e cadrul ideal în care un universitar ar putea lucra. Studenţii puţini şi orele puţine înseamnă linişte şi pace pentru universitari. Astfel ei se pot dedica cercetării, pot să se cufunde în bibliotecă, pot explora graniţele cunoaşterii, pot scrie articole de răsunet internaţional, pot scrie proiecte de cercetare din care să câştige mii de euro pe lună sau pot pur şi simplu să doarmă liniștiți acasă. La evaluarea anuală cadrele didactice de la facultățile pe minus cei care fac cercetare vor primi puncte din ce în ce mai mari, salarii de bază din ce în ce mai mari pe care angajatorul va fi obligat să le plătească. Minusul facultăţii lor se va accentua dar universitarii de aici vor considera că asta nu este vina lor, doar ei fac ce trebuie să facă. Desigur că au dreptate. Vina este a managementului instituţional care nu înţelege că această evoluţie instituţională care accentuează dihotomia învăţământ (adică lucrul cu mulți studenți) -cercetare. creează probleme şi conflicte interne.

Concluzia  finală: Trebuie daţi oameni afară şi reorganizate structurile

Trebuiau daţi afară de mult. Ştiu că e greu şi că datul afară va fi nedrept. Indiferent cât de nedrept au fost angajaţi, oamenii se simt nedreptăţiţi atunci când sunt daţi afară. Realitatea crudă şi aşteptările celor mai mulţi din oameni ne fac să credem că trepăduşii vor rămâne iar dintre cei care vor fi daţi afară mai degrabă vor fi cei care muncesc. Oricum, după cum văd, conducerea actuală nu ştie cum să facă şi nu are curaj să o facă.

Preferă să prelungească agonia şi să omoare întreaga instituţie cu trepăduşii de gât. Deocamdată se mărgineşte să crească presiunea pe cei care oricum muncesc, ignorând faptul că le omoară motivaţia muncii şi astfel îi va determina să nu mai muncească.

Trebuie comasate structurile. Structurile sunt costisitoare. Fiecare structură are costuri de funcţionare: decan, prodecani, directori de departamente, secretar şef, secretariat, administrator şef etc. În plus fiecare structură caută să atragă cât mai multe resurse, fără să îi pese de ceilalţi, unele încalcă sistematic regulile făcute pentru toate structurile din UO. Iar managementul academic, tolerează încălcarea regulilor lăsându-i în offsaid pe cei care le respectă.

Cred că universitatea are prea multe facultăţi, prea multe departamente, prea multe structuri administrative care nu îşi justifică existenţa, care nu servesc pe nimeni ci doar pe cei care lucrează în ele, care nu numai că oferă soluţii dar creează probleme. Mai cred că  există un uriaş deficit de competenţe manageriale reale în UO, că managementul este reactiv la probleme şi nu pro-activ, vizionar şi curajos. Aş vrea foarte mult să nu mai fie aşa.

Ar mai fi multe de scris dar mă opresc aici… deocamdată.