ZeCe ingrediente esenţiale ale învăţării

Comunicarea

Eu ca profesor, îi învăţ pe studenţi prin aceea că comunic cu ei. Învăţarea altora se bazează pe comunicarea cu ei. Comunicare nu presupune doar să transmit informaţii, ascult, evaluez, analizez, observ. Rezultatele tuturor acestor activităţi ale mele reprezintă mai departe input informaţional folosit în procesul de comunicare.

Atunci când un student învaţă, la rândul său, comunică. Comunică cu cei care învaţă: „Tu ce ai înţeles de aici?”. Comunică cu el însuşi: „De-aş trece examenul!”, sau cu Divinitatea: „Doamne ajută să trec examenul!”.

Studenţii comunică unii cu alţii, comunică cu profesorul, cu grupul, cu secretariatul, cu facultatea, cu organizaţiile studenţeşti, cu angajatorii şi cu alte entităţi. Comunicarea poate fi profesională, personală, instituţională sau comercială. Se poate face prin viu grai, în scris, nonverbal, contextual, artistic sau simbolic. Poate fi continuă sau sporadică. Poate ajuta sau poate răni.

Creativitatea

Pentru a fi eficient în învăţare, pentru a reţine multele informaţii, pentru a asimila şi a înţelege, trebuie să fiu creativ. Să creez modele, metafore, figuri, scheme, grafice. Fac analize, fac sinteze, fac comparaţii. Când mă înţâlnesc cu un concept, cu o idee, cu o problemă văd ce este, văd ce nu este. Văd cum e bine, văd cum e rău. Văd cum e în realitate, văd cum ar trebui să fie în realitate. Am învăţat să disting între planul real şi cel imaginar, între cel dorit şi între cel declarat.

Nu m-am născut creativ, am devenit. Dar, atunci când am aflat ce uşor este să inveţi, creativ fiind, m-am hotărât să folosesc creativitatea ca o pârghie în procesul de învăţare. Mi-am adus aminte ce uşor pot fi folosite glumele, bancurile, poantele în scop didactic. Am realizat cât de multe am învăţat din bancuri, care sunt monumente de creativitate, de intrepretare meşteşugită a unor realităţi pe care oamenii le recunosc. Mi-am adus aminte ce uşor este să înveţi din exemple hazlii sau paradoxale. Am văzut paradoxuri acolo unde, până atunci, vedeam banalităţi.

Competiţia

Asta de la marketing o ştiu: competiţia e bună. Şi cu toate acestea, oamenii fug de competiţie, aşa cum fug de examene sau de dentist. În învăţare trebuie să ai competitor, altfel de plictiseşti. Să ai concurent, să ai cu cine să te măsori, să ai cu cine să te întreci, să existe oameni faţă de care să fii mai bun. Alţi colegi, alţi ani, alte grupe, alte şcoli, alte oraşe, alte universităţi. Competiţia îţi pune sângele în mişcare, te ţine treaz, te ţine încordat şi gata de luptă. Îţi probează spiritul de învingător. Îţi satisface uneori setea de sânge...

Cooperarea

Lucrurile mari se fac prin cooperare. Chiar şi tu ai apărut prin cooperarea dintre mama ta şi tatăl tău. Proiectele cer echipe, şcoala cere colective, ţara cere coeziune şi solidaritate. ONU cere cooperare. E greu cu cooperativele: se alcătuiesc greu şi se distrug repede.

Coeziunea

Coeziunea este una din condiţiile fundamentale ale procesului de învăţământ. Nu mi-am dat seama de asta când am fost student. Desigur, ştiam că e bine să fim uniţi dar nimeni nu se preocupa conştient şi dedicat cu coeziunea studenţilor. Toţi studenţii pe care i-am întâlnit până acum ar vrea (sau ar fi vrut) să fie mai uniţi, să fi fost mai multe activităţi în comun, mai multe excursii, mai multe chefuri, mai multe discuţii, mai multe ocazii de a se apropia de colegi. Ar fi învăţat mai cu spor.

Am realizat importanţa coeziunii atunci când am iniţiat grupurile de discuţii între studenţi. Am văzut importanţa coeziunii în comunicare, pe grupurile de discuţii. Coeziunea face oamenii să vibreze atunci când se raportează la grup, îi face să simtă împreună cu colegii, îi face să îşi accepte şi să participe conştient şi dedicat la obiectivele comune. Avem nevoie de coeziune în România pentru că mulţi oameni răi au distrus-o, deliberat. De aceea, am decis să urmăresc conştient şi deliberat să particip la formarea ei încă din şcoală, din facultate. Vreau să văd oamenii din jurul meu (studenţi, absolvenţi, prieteni sau cei dragi) că nu mai rătăcesc solitari şi suspicioşi ci să că se simt siguranţă şi acceptaţi în grupul din care fac parte în mod natural, cu dragoste şi prietenie.

Constrângerea

Un autor pe care îl venerez scria despre condiţiile fericirii că sunt munca, constrângerea şi răbdarea. Constrângerea te face mai puternic, te clădeşte, te înalţă. Constrângerie sunt ca malurile sau digurile unui râu: cu cât mai abrupte, cu atât e râul mai vijelios, mai puternic. Un râu fără maluri sau diguri devine o baltă infectă. Tu nu vrei să fii o baltă, tu eşti vijelie, o furtună, un vârtej. Îţi trebuie diguri pentru a prinde viteză. Îţi trebuie constrângere, ceva pe care să te enervezi, pentru a erupe, vulcanicule!

Credinţa

N-aş spune prea multe aici...cu credintă poţi muta munţii, poţi să te vindeci (sau să te mântui!!!) atât pe tine cât şi pe cei dragi... darmite să înveţi... floare la ureche.

Curiozitatea

Curiozitatea este ceva înnăscut. Copiii o au în ei atunci când pun întrebări. Nu cred că curiozitatea trebuie neapărat să se refere la obiectul de studiu, ci mai ales să se refere la oameni: ceea ce fac, ce cred, de ce fac, de ce acum, de ce aici... Totul e să pui întrebările potrivite.

Spre deosebire de copilul care manifestă curiozitate, instinctiv, tu, studentule, care eşti mai rafinat şi ai făcut vreo treisprezece- paipsprezece ai de şcoală (şi asta fără să mai pun la socoteală grădiniţa de care aproape că ai uitatJ) eşti în stare să faci din întrebări o fiesta. Uneori, când pui întrebările potrivite, răspunsul nici măcar nu mai contează.

Curajul

Eşti curajos pentru că treci dincolo de starea de confort personal care presupune că nu trebuie să faci nimic pentru a nu schimba starea lucrurilor cu care te-ai obişnuit. Dar cum să nu faci nimic când tu eşti programat să faci, să schimbi, să clădeşti, să distrugi şi să clădeşti din nou? Îţi trebuie curaj pentru a dărâmă şi curaj şi mai mare pentru a construi. Îţi trebuie un scrâşnet din dinţi, o încrâncenare, o furie oarbă şi un dram de curaj... sau poate inconştienţă. Te vei trezi tu, mai târziu, când vei fi mai bătrân şi fleoşcăit... şi te vei gândi cu surprindere: Ce curajos am fost!

Constanţa

Constanţa presupune că trebuie să fii constant în ceea ce faci. Cu alte cuvinte să faci lucruri bune în mod constant, ca o regulă şi nu ca o întâmplare excepţională. Nu poţi fi bun decât constant, altminteri eşti un prefăcut. Nu poţi iubi decât constant, altminteri eşti un fluturaş zburdalnic sau o femeie uşoară. Dacă înveţi o limbă străină, dacă faci sport, dacă faci o facultate sau un curs de înot trebuie să ai constanţă. Dacă ţi-ai făcut un nou prieten, trebuie să dovedeşti constanţă în a îl întâlni şi cultiva. Constanţa dă valoarea bunelor intenţii. De aceea o consider pe Constanţa prietena mea.