marți, 12 septembrie 2017

Programul Erasmus este primul pas spre internaționalizarea educației. Mai trebuie făcuți și alții...

Am fost în străinătate ca profesor de mai multe ori, și prin Erasmus și altfel

Imediat după aderarea României la UE am fost în străinătate ca profesor. Am predat la o universitate din Lituania un curs de marketing online, apoi am fost acolo să mă întâlnesc cu studenții iar după câteva luni am fost din nou să predau acolo timp de câteva săptămâni la o școală de vară. Aceasta se întâmpla în 2007 iar eu tocmai mă bucuram de libertatea de călătorie prin Europa fără vize. După ce de mai multe ori experimentasem umilințele obținerii de vize de la ambasadele țărilor occidentale, în 2007, după aderare am simțit în sfârșit că sunt, ca cetățean român, un beneficiar norocos al Europei Unite. 

Dat fiind că aveam un contract de muncă non Erasmus, deplasările inițiale în Lituania le-am făcut pe banii mei, cazarea acolo am plătit-o din banii mei, am cheltuit o grămadă de bani cu biletele de avion iar la sfârșit după ce am făcut bilanțul (câți bani am primit de la universitatea din Lituania minus cât m-au costat deplasările) am realizat că am rămas cu praful de pe tobă (plus cu experiența internațională). 

În anul următor am mers prima dată cu Erasmus. De această dată pe banii UE. Au trecut de atunci aproape zece ani în care am făcut multe deplasări Erasmus prin câteva țări. Recent am încheiat un stagiu de lucru de un an și jumătate într-o universitate din Turcia; și de data aceasta am lucrat pe bază de contract, așadar non-Erasmus. Pe baza acestor experiențe directe fac câteva observații referitoare la internaționalizarea educației. 


Erasmus este minunat dar nu este destul

Erasmus este o excelentă oportunitate de cooperare academică. Universitățile încheie ușor acorduri de parteneriat, nu își asumă prea multe obligații față de cei veniți - profesori și studenți, are reguli relativ simple de recunoaștere a cursurilor, de finanțare, studenții și profesorii primesc bani bunicei, se pot descurca cu ei. 

Pentru profesori, Erasmus este o excelentă oportunitate de a cunoaște alte universități, alte contexte academice, de a vedea ce probleme au alții și cum le rezolvă, cum arată cursurile, instituțiile și oamenii de acolo, este o posibilitate extrem de generoasă de a călători și avea activitate academică pe banii UE. 

Studenții care parcurg un stagiu Erasmus (timp de un semestru sau chiar un an universitar) se întorc mai maturi, mai responsabili, mai încrezători. Hotărât lucru că e bine pentru ei. 

Cu toate acestea, cred că se poate face mai mult. Managementul academic ar putea extrage beneficii mult mai mari din Erasmus. Mă gândesc la câteva:
  • să includă deplasările Erasmus în planurile de carieră ale profesorilor și ale studenților, să urmărească obiective de genul „nici un profesor / student fără Erasmus/ studiu în străinătate”;
  • să folosească profesorii străini care vin în Erasmus pentru a spori valoarea cursurilor organizate la universitatea noastră;
  • să invite profesori străni de valoare să vină prin Erasmus la universitatea noastră pentru a ține cursuri, conferințe, întâlniri, schimburi de experiență;
  • să oferteze studenții străini în Erasmus pentru masterate și doctorate la universitatea noastră, să dezvolte oferte de programe de studii în limba engleză și să le promoveze pentru studenții străini care au fost deja la noi în Erasmus și pentru colegii lor. 
  • să dezvolte pe baza contactelor Erasmus parteneriate bilaterale cu universitățile partenere Erasmus în baza cărora să dezvolte proiecte pe cercetare cu finanțare, stagii mai lungi de schimburi de profesori.  
Ideea principală este că Erasmus poate fi PRIMUL PAS pentru o internaționalizare reală a educației. Este o oportunitate care trebuie valorificată mai departe, nu doar în timpul stagiilor Erasmus. La fel ca și în zicala „Dumnezeu îți dă dar nu îți bagă în straiță!”, Erasmus e un cadou minunat de la UE pe care universitățile ar putea să îl folosească pentru a dezvolta o reală internaționalizare a învățământului.  


De ce nu e destul?

Pentru că Erasmus permite un TIMP PREA SCURT de mobilitate. Pentru profesori, o săptămână. Asta e la noi, în Universitatea din Oradea. O săptămână este un timp insuficient pentru o experiență internațională profesională și culturală autentică. Într-o săptămână un universitar nu apucă nici măcar să își desfacă bagajele sau să se dezmeticească, nici gând să cunoască mediul țării gazdă. 

În condițiile unui mediu de muncă și viață globalizat, profesorii ar trebui să lucreze în străinătate pe perioade mai lungi de timp.
Studenții și profesorii care învață limbi străine ori studiază o anumită cultură, istorie, științe sociale, universitari și cercetători în știință, manageri de structuri și instituții, ei toți ar trebui să iasă în străinătate pe perioade mai lungi de timp, 3-6 luni sau chiar mai mult. În prezent este mai ușor ca niciodată să ieși din țară și să lucrezi în străinătate.

Mai cred că statul și instituțiile sale de învățământ prin reglementări legale și cerințe instituționale ar trebui să dea ocazia și resursele, chiar să le ceară angajaților din instituții să lucreze în străinătate. În special, universitarii ar trebui să studieze, lucreze ori cerceteze afară iar aceasta să fie criteriu obligatoriu de selecție și promovare.


De unde provin limitele programului Erasmus?

Nu îmi dau seama dacă limitele programului Erasmus provin de la setările sale inițiale sau de la oamenii care iau decizii la nivelul instituțiilor de învățământ superior ori a agenției care se ocupă de acest program în România. 

Am văzut o reticență, o rezervă, chiar o frică a profesorilor față de Erasmus. Fie oamenilor din educație încă nu le vine să creadă că pot lucra în educație în străinătate pe banii UE, fie managementul academic nu îi încurajează și prin aceasta îi împiedică sistematic să valorifice aceste oportunități. 

Am văzut și că Erasmus înseamnă pentru unii universitari exclusiv ocazia de a face turism iar pentru alții ocazia de a deconta delegații, adică o mică șmecherie cu hoție pe banii instituțiilor de învățământ. 
Am văzut oameni sceptici- profesori și studenți, care ori gândesc ceva de genul „… prea frumos ca să fie adevărat”, ori sunt striviți de propriile frici și de incapacitatea de a se exprima coerent în limbi de circulație internaționale. Ei nu realizează oportunitățile de dezvoltare personală și profesională oferite de Erasmus. 

Nici în România nici în străinătate nu am văzut să se utilizeze oportunitățile Erasmus pentru internaționalizarea învățământului superior prin dezvoltarea unor mecanisme de cooperare instituțională. Din contră, deși programul Erasmus este menit să ofere libertate de mișcare, unii responsabili - persoane și structuri instituționale, în loc să faciliteze schimburile academice și să-i ajute pe cei interesați, mai mult reglementează, blochează, sperie și încurcă.

Am văzut abordări manageriale limitate și total lipsite de viziune în legătură cu internaționalizarea în general și cu Erasmus în particular.  


Nu doar în România dar nici prin alte țări pe unde am fost nu am văzut o integrare efectivă a profesorilor Erasmus în procesul de învățământ. 

Aș fi vrut să văd că venirea profesorilor este planificată și se face valorificarea prezenței lor în universitatea gazdă prin expunerea lor la cât mai mulți profesori, studenți sau alți membri ai comunității academice. 

Aș fi vrut să văd resurse instituționale consistente pentru susținerea internaționalizării educației. 

Nu am văzut nici preocupare, nici măcar conștientizare în legătură cu acest aspect. Necum includerea stagiilor internaționale în planul de carieră al fiecărui universitar. Adică dacă aduc un tânăr asistent la mine la departament să pot îi spun: „Băiete, pentru următorii doi ani vei alege universitatea din străinătate unde vei lucra, proiectul la care vei participa, vei învăța bine de tot limba țării gazdă și vei dezvolta în următorii zece ani legăturile departamentului / universității noastre cu parteneri din această țară. Pentru acești doi ani vei lua un salariu de o mie de euro (salariul de asistent acolo), 2000 RON (salariul de asistent din România care va intra aici la tine în cont în timp ce ești acolo).”


Alții, însă, fac așa ceva

Am întâlnit profesori chinezi care mi-au spus că ei ca profesori la universitate în China au obligația de a parcurge un stagiu internațional de minim un an (nu mai țin minte exact...) în care să predea sau să cerceteze în diferite universități din lume timp în care ei primesc salariu de la universitatea din China. 

De asemenea, în Turcia există un sistem aplicat pe scară largă prin care statul turc acordă burse de studiu propriilor cetățeni ca să studieze în străinătate (America, Marea Britanie, Germania) cu condiția ca după ce finalizează studiile să lucreze în învățământul superior o perioadă de timp egală cu cea în care au primit finanțare. 


Ce să facem noi?

Eu unul, ca profesor, am încurajat cât de mulți studenți și colegi universitari am putut să folosească oportunitățile de a studia și munci / preda în străinătate. Am avut succes în foarte multe cazuri cu studenții pe care i-am susținut iar în unele cazuri aproape că i-am împins de la spate să plece. 

În al doilea rând am popularizat experiența mea internațională cât am putut de mult. Cred cu tărie că experiențe la fel ca cea avută de mine ar trebui să aibă mulți oameni din educație din România, dacă au pretenția de la ei înșiși că vor să înțeleagă lumea în care trăiesc.

Pentru că nu este noapte a minții mai adâncă decât izolarea lingvistică și culturală, aceasta vine la pachet cu suficiența și aroganța culturală, cu bigotismul, agresivitatea și prostia crasă care în educație sunt ca niște bombe nucleare, distrug tot și pe termen lung.

Știu că toți marii oameni de cultură români, toți marii specialiști, toți românii cu care ne mândrim în lume au văzut străinătatea, au muncit, s-au validat profesional în alte contexte decât cele de acasă. 


Nu în ultimul rând marii români au cinstit limba română prin faptul că au cunoscut și alte limbi străine. Astăzi limba engleză este universală, cunoașterea ei trebuie să fie un "MUST" pentru orice unversitar. Iar cunoașterea se face mai bine cu exersarea ei, în primul rând în context profesional.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu