duminică, 17 mai 2015

Comisiile din învățământ și posibilități de îmbunătățire a managementului educației

Managementul școlii românești e prost. Dovada este starea de derivă în care se află educația.

Cauza principală a acestei stări este cuplarea învățământului la politic. Toți profesorii dau vina pe sistem. Sistemul e monstruos, inuman, inechitabil, centralizat, a fost luat în prizonierat de politicienii hoți și mincinoși care fabrică și întrețin o uriașă impostură și ipocrizie într-un context de sărăcie și de umilință a școlii, a cadrelor didactice și a elevilor pe fondul derutei generalizate în societate, inclusiv a derutei părinților.

Sistemul de asigurare a calității în educație

Realitatea tristă a educației poate fi oglindită în sistemul de asigurare a calității educației. Aparent, sistemul de asigurare a calității arată minunat. De fapt, calitatea în educația din România se verifică prin hârtii iar evaluatorii sunt din sistem, astfel devine o glumă proastă și amară, o ipocrizie și o pierdere de vreme îngrozitoare, atât pentru verificatori, cât și pentru cei verificați, atât pentru profesori cât și pentru elevii care sunt lipsiți de atenția profesorilor lor- ocupați să facă hârtii, atât pentru școală cât și pentru societate.

Selecția managerilor din educație
Cauzele particulare ale eșecului managementului educației sunt incapacitatea sistemului de a selecta manageri de calitate. Uneori am senzația că, aidoma politicienilor, managerii sunt aleși nu după virtuțile lor ci după păcatele lor- cele care îi fac șantajabili și îi determină să răspundă la comenzi. E vorba de și de păcatele oamenilor selectați pentru a fi manageri, cum ar fi lașitatea, minciuna, ipocrizia, hoția, obediența și lipsa de responsabilitate. Când oamenii aceștia sunt puși să ocupe poziții manageriale, ei caută să își ascundă aceste păcate acoperindu-se cu hârtii și înființând comisii.

Comisiile - probleme sau soluții?
Departe de mine gândul de a demoniza ideea de comisii în interesul învățământului. Continui să le consider excelente școli de management, școli de democrație, școli de dezbatere a ideilor, de participare. Am scris aici despre aceasta. Ce te faci însă când membrii acestor comisii nu vor să frecventeze aceste minunate școli pentru că nu cred în ele? Ce te faci când aceste comisii mai mult încurcă decât ajută? Ce te faci când profesorii care participă la ședințele numeroaselor comisii ajung să nu mai aibă timp, energie și vlagă pentru ore și pentru procesul de învățământ? Ce te faci când sistemul de reguli devine din ce în ce mai stufos reclamând prezența numeroaselor comisii a căror membri nu mai înțeleg nimic din ce trebuie să facă și nici care este rolul lor acolo? Ajung să semneze docili pe un proces verbal văzând în această semnătura eliberarea lor de corvoada participării a ședință și uneori se bucură când trebuie să semneze fără a fi necesar să participe la ședință.

Am identificat următoarele situații în care se pot afla comisiile din învățământ:

Comisii - paravan pentru lipsa de leadership
Leadershipul în acest context se explică prin curaj. Acolo unde managerii din educație nu au curaj să își asume propriile lor decizii, ei înființează comisii.
Comisii - paravan pentru hoție
Acolo unde managerii fac diferite șmenuri, comisiile au rolul de a ascunde șmenul. În multe cazuri, comisiile sunt compuse dintru-un amestec interesant de membri, cum ar fi:
      • cei care nu văd și nu înțeleg ceea ce se întâmplă;
      • cei care văd și nu le pasă;
      • cei care văd dar au la rândul lor interese în șmenul cu pricina. 
Comisii care sunt obligatorii prin efectul unor legi, a unor reguli, a unor proceduri interne
Nu ai ce face, pe acestea trebuie să le înființezi. Problema este că în aceste comisii profesorii, deși nu vor, trebuie să facă parte. Dacă cumva conducătorii acestor comisii sunt incompetenți în a conduce (amintiți-vă că ei sunt profesori, nu manageri!), nu știu să îi implice pe membrii comisiei în decizii, nu comunică eficient cu membrii comisiei, nu dovedesc transparență, nu sunt democrați în modul de lucru și în decizii sau, dacă participarea în aceste comisii este neremunerată (așa este în majoritatea cazurilor), comisiile acestea încetează să fie o soluție și devin o problemă. Ședințele comisiilor de acest fel sunt o monstruoasă irosire a resursei timp, o presiune psihologică pe profesori, o deturnare a atenției lor de la procesul de învățământ (în care sunt competenți și de care sunt interesați) la procesele manageriale (în care sunt incompetenți și din care nu înțeleg nimic).

Oamenii trebuie implicați în decizii dar, înainte ca să îi implice cineva, trebuie să își dorească ei aceasta.

Nu e de mirare deci că profesorii reclamă că obligațiile producției de hârtii și de participare în numeroasele comisii sunt nocive pentru educație, sunt probleme, nu soluții.

Profesorii fac de toate
Situația reclamată seamănă cu cea din firmele mici și sărace în care un angajat/ asociat sau patron trebuie să facă de toate, de la aprovizionare la vânzare, de la contabilitate la management și marketing, de la a fi șofer și secretară la a fi director, de la a fi trainer la a fi evaluator, de la a fi contabil la a fi cenzor și expert evaluator. Să zicem că această pluralitate de roluri poate fi normală pentru o firmă mică cu un singur punct de lucru dar cu totul anormală pentru o organizație cu filiale în toate localitățile din țară- cum este școala românească.

Ce e de făcut?
Soluțiile pe care eu le văd sunt următoarele: finanțarea, specializarea, profesionalizarea, externalizarea. Ele trebuie implementate la nivelul întregului sistem educațional.

Finanțarea înseamnă că, pe de o parte, statul să aloce 6% din PIB pentru educație, iar pe de altă parte, statul să finanțeze distinct managementul școlilor și evaluarea performanțelor manageriale a acestora. În prezent, mecanismul de finanțare a managementului școlilor și de control al eficienței cheltuirii banilor este o catastrofă. În prezent, statul finanțează funcțiile manageriale, nu performanțele iar acolo unde contraperformanța este clară, managerii nu pot fi clintiți atât timp cât au fost puși acolo politic sau sunt rezultatul unui proces complicat de alegeri. Statul trebuie să își asume pe de o parte finanțarea educației iar, pe de altă parte, funcționalitatea unui sistem care controlează eficiența și semnalează public rezultatele pozitive sau negative.

Specializarea înseamnă că fiecare actor educațional să fie lăsat să facă ceea ce este competent să facă, profesorii să se ocupe cu procesul de învățământ, managementul să se ocupe cu procesele manageriale, controlorii și verificatorii cu procesele de verificare și control. Profesorii să nu mai fie obligați să facă de toate, inclusiv lucruri pentru care nu sunt pregătiți și nu îi interesează, ci să fie lăsați să se concentreze pe procesul de învățământ și pe beneficiarii educației.

Profesionalizarea înseamnă ca fiecare actor educațional să fie obligat să se profesionalizeze pe funcția pe care o îndeplinește. O dată profesionalizați, ei trebuie să fie evaluați [inclusiv] din exteriorul sistemului sau a organizației. Cred că trebuie ca profesorii să fie mult mai bine calificați psihopedagogic iar managerii din educație trebuie să fie mult mai bine calificați ca manageri. Nu cred că sunt funcționale actualele mecanisme de pregătire a profesorilor, prin DPPPD-uri și a managerilor din educație prin înscrierea în Registrul Național al Experților în Management Educațional. Ca să nu mai vorbesc de evaluarea performanței managementul educațional care, în opina mea, trebuie să fie independentă de minister, de guvern și de factorul politic. Eu o văd cel mai bine externalizată. În prezent, evaluarea inspectorilor școlari se face de minister, adică de către ce care i-au numit. Iar numirile se fac politic, în ciuda unui simulacru de concurs care este o minciună mizerabilă, o ipocrizie cum doar politicienii știu să o facă.

Externalizarea presupune ca unele dintre procesele pe care acum ministerul, inspectoratele și școlile le fac să fie făcute de terțe părți. De exemplu, evaluarea performanțelor, atât a elevilor, a absolvenților cât și a școlilor per ansamblu sau a managerilor educaționali să fie făcută de terțe părți. Ar trebui să fie încurajate să apară și să funcționeze agenții de evaluare independente, pe modelul auditorilor financiari, a auditorilor energetici, a experților evaluatori, eventual cu acreditare externă sau profesională din branșă.

Un comentariu:

  1. Bine punctat Dorine, în special ideea comisiilor paravan - asta e regula.

    RăspundețiȘtergere